De mult stau si ma intreb de ce mereu suntem atat de tipicari, de ce tinem atat de mult la o traditie despre care nu stim de unde vine, de ce nu putem fi diferiti si trebuie sa cantam toti la unison, de ce cererile trebuie sa se faca cu un inel? Evident nu si cele la primarie sau administratia financiara, marile cereri, cele cu adevarat importante in viata.

Cum ar fi ca marea cerere sa poposeasca insotita de un colier, sau o pereche de cercei, sau, de ce nu,  o bratara,  in locul vesnicului inel cu piatra!? Sa presupunem, prin reducere la ce vreau eu, ca ar fi bratara de la serbani.bijoux.

Situatia ar deveni riscanta pentru el, femeie fiind voi uita de cerere si voi amuti de bucurie si uimire la vederea sublimului accesoriu. Nu are de ce sa se supere sau sa fie gelos, in fond ˝Pearls are a girl’s best friend˝.

Ce mai conteaza, cand deja mi se pare ca aud briza oceanului suierand in miile de carapace unde s-a produs geneza minunatiilor sidefate, ca o orchestra dirijata de vant. Cum nu as putea sa nu remarc migala cu care perlutele au fost cusute una cate una pana au format corpul divin al unei nimfe de apa sarata? Cum sa nu fiu fermecata de unduirea valurilor de perle ce se imbina unele cu altele ca spumele oceanului ce revarsa pe nisip?

Sunt singura oare care gandeste asa?

Leave a Reply